<div align="justify">Autoarea prezintă apariția și dezvoltarea picturii pe sticlă din Transilvania secolelor XVIII-XIX, în care se exprimă mentalitatea și sensibilitatea satului tradițional românesc.<br><br> Icoanele românești pe sticlă exprimă mentalitatea și sensibilitatea satului tradițional. Ele oglindesc gândirea și imaginația iconarilor-țărani, cunoștințele și reprezentările lor privind „Iumea nevăzută”. Țăranul român își dezvăluie în aceste icoane gândurile despre viață, credințele și normele sale etice, imaginea pe care și-a făcut-o despre „celălalt tărâm”, al Raiului și Iadului. El retrăiește în mod spontan povestirile biblice și teme din Vechiul și Noul Testament, pe care le transpune în peisajul satului, singura realitate cunoscută lui.<br><br> În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în partea de est a Europei Centrale (Boemia, Pădurea Bavareză, Austria Superioară, Silezia, Moravia, Slovacia și Galia, un nou meșteșug a căpătat o puternică dezvoltare – pictura populară pe sticlă. Centrele cele mai importante au apărut mai ales în zonele muntoase, prin plasarea glăjăriilor în ținuturile împădurite, de unde meșteșugarii își puteau procura cu ușurință lemnul necesar fierberii potasiului la temperaturi înalte pentru topirea nisipului de cuarț, a pietrei de var și a sărurilor de potasiu, precum și pentru alte materii prime ce intrau în compoziția glajei. Aici, pictura pe sticlă s-a grefat pe o veche tradiție de artizanat popular, organizat sub forma unei „industrii” casnice, în producție de serie, practicată ca sursă exclusivă de existență. Meșterii zugravi stăpâneau foarte bine meșteșugul, datorită priceperii la care se ajunsese prin repetarea unor teme, de sute sau mii de ori.

ISBN: 978-973-8160-32-3

ROȘU, Georgeta

75.046.3-033.5(498)